Nu stiu sa ma fi incadrat vreodata intr-un anumit tipar. Mereu au fost fost copiii buni, copiii rai, saraci sau avuti, de la bloc sau de la tara, urati sau frumosi…si eu. Undeva la mijloc, intre toate acestea, cumva, incercam sa ma identific. O vreme i-am lasat pe ceilalti sa-mi spuna cum vor si sa creada ce vor, iar eu culegeam cumva informatia si incercam sa raman acolo, in concluzia lor, trasa adesea prea devreme.
Pentru bunici am fost copilul lor, caci au avut grija sa ma creasca de mica pana cand a batut scoala la usa. Intr-un sat uitat de lume, fara energie electrica sau apa, fara masini si zgomot, fara tumult si, mai ales, fara restrictii. Aveam munti intregi, vesnic impodobiti de zapada cat vedeam cu ochii, iar prima casa era la kilometri distanta. Aveam mucii pe piept si mi-i stergeam cu dosul manecii, haine de la matusile mai mari, papuci jerpeliti si parul cat mai ciufulit cu putinta. Ne spalam cu apa de izvor, carata in spate de noi, de la cativa kilometri distanta. Sau cu apa ce se scurgea cu putere pe burlane, in zilele cu ploi torentiale. Cu sapun de casa. Iarna ne incalzeam la soba de teracota si ne culcam devreme. Si veneau colindatori multi carora le imparteam cozonaci facuti de mamica. Ieseam desculti in miez de noapte sa mergem in spatele casei, la toaleta. Durerile in gat le tratam cu o lingurita de zahar, stropita cu gaz(parol!). Cele de burta cu foi de varza cu mac, stropite cu alcool si 2 ore de somn. Paduchii (recunosc, am avut), cu baie de podoaba capilara in gaz, urmata de turban facut din prosop si tinut o zi intreaga. Pana simteai ca nu mai ai nici scalp, nici cap, nici nimic. Apoi urma piaptanul des de os… Si gata! 🙂
….aici am invatat ca libertatea e de nepretuit. Ca nu conteaza ce ai, ci pe cine ai langa tine.
Pentru ai mei, am fost fetita razgaiata, neascultatoare si mereu pusa pe sotii. Mie nu mi-a placut sa stau in banca si nici sa ascult de “Doamna”. Nu mi-a placut sa vin acasa si, din nou asezata pe scaun, sa fac teme. Dar, mai ales, nu mi-au placut la inceput blocurile, betonul si…de “NU”… Nu afara dupa 8, nu pleca din fata blocului, nu intra incaltata, nu tipa, nu alerga, nu face galagie, nu, nu, nu… Libertatea mea era compromisa… Si sufletul tot mai trist… Dar mi-am impus sa gasesc ceva placut si aici, in locul caruia toti ii spuneau “acasa”, iar mie-mi era atat de strain. Am descoperit sotronul, elasticul, ratele si vanatorii, tara, tara vrem ostasi. Am descoperit ca “nu”, poate deveni “da”, atata timp cat emitatorul nu afla. Si am putut din nou sa fug, sa tip, sa ma murdaresc sa ma regasesc. Cam in acelasi timp am descoperit insa si pachetul bataie+pedeapsa 🙂 Dar mi le asumam cu mare drag 🙂
Pentru societate mult timp am fost salbatica de la etajul 6, care nu saluta pe nimeni, care nu privea in ochi, care era incredibil de galagioasa. Apoi am devenit copilul prost educat, care raspundea in raspar, care intorcea spatele, care arunca cu cartofi sau ceapa in oameni de la balcon. Incet insa, copiii vecinilor mi-au devenit prieteni, aliati in nazdravanii. Apoi au aparut primii fluturi in stomac. Si durerea aia crancena de despartire adolescentina.
Timpul s-a scurs repede pana cand avea sa dau nas in nas cu tatal copilului :), chiar pe bancile liceului. Sigur ca ne amuza gandul, dar atat. Am fost prieteni mult timp. Si cand credeam ca se termina o frumoasa prietenie, a inceput de fapt o frumoasa relatie. Pe un teritoriu greu si nesigur, complicat si presarat de resentimente, a rezistat. Si a dus la existenta unui copil superb.
Pentru mine “altfel” a fost perfect. Am copilarit, simtit, vorbit si iubit altfel. M-am comportat cum am vrut si mi-am asumat repercusiunile. Am avut catel si motan. Apoi copil. Apoi casa. Si la urma o nunta de vis. Si ce bine a fost, asa, altfel. Mi-am detestat la inceput, fara exceptie, fiecare prieten perfect de acum. Toate relatiile mele de prietenie au inceput altfel. Imi cresc copilul altfel.
…insa altfel pentru ceilalti. Perfect insa pentru mine 🙂