O sa existe soon un entry in care va voi povesti ce am mai facut noi in ultimul an…practic de cand n-am mai calcat pe blog.
Dar nu astazi. Astazi vreau sa va spun despre ziua de ieri. De ce e ea atat de diferita? Pentru ca este prima zi in care mi-am vazut copilul cum cade de pe pervazul geamului. Cu gura de masa. Si apoi se imprastie pe jos. Sunt inca marcata si n-as vrea sa uit cum a fost. De aceea scriu. Si trust me, sunt rezistenta, am avut copilul in insuficenta respiratorie, stiu cum e sa te temi. Dar ieri m-am temut cel mai tare…
….Vedeti voi, pervazul nostru e la vreun metru si ceva de pamant. E suficient de lat incat sa permita fundului bebelicesc sa stea, iar gurii sa baleasca in liniste, din frageda pruncie. De vreo 2 ani insa, lipsit de ajutorul parintesc, pruncul se urca si coboara dupa cum il taie cheful. Desigur, cu parental guidance. Eu mereu acolo. Tibi mereu langa. Cineva. De vreo cateva luni m-am relaxat. Am urmarit mii de urcari si coboriri, l-am vazut precaut, atent… si mi-am spus ca e ok. E ok sa am incredere ca, la aproape 4 ani, se poate catara pe un amarat de pervaz. Dar, cel mai important, ca se poate da jos, asa cum a facut-o mereu. Cu atentie. Intreg.
Din motive de boli ale copilariei, suntem sechestrati la domiciliu. Nu avem voie afara, nu avem voie sa alergam ca febra, nu avem voie sa tipam ca tuse, nu avem voie mare lucru. Avem insa voie sa ne urcam pe pervaz, sa privim la tractorasele ce inalta cladiri gard in gard cu noi, sa tipam la muncitori, sa privim catelul… Apoi avem voie sa ne dorim sa ne dam jos.
….in fata geamului cu pervazul naravas, avem o masa. Masa are scaune. De scaune se folosea copilul sa se urce/coboare de pe pervaz. Si asa cum a facut de mii de ori, cu noi langa el, sau nu, s-a aplecat putin dupa scaun. Doar ca mai mult decat o facuse in urma cu 10 minute cand facuse fix acelasi lucru. Acum insa i-a alunecat fundul, copilul a dat sa prinda de scaun, dar n-a facut decat sa il mute cativa centimetri, fix cat sa lase cantul mesei neacoperit. Acolo, fix in locul ala, dezgolit de scaun, copilul meu isi va fi strivit buzele, ca mai apoi, fara sa mai poata pune maini sau genunchi, a plonjat pe parchetul ce desparte pervazul de masa.
Eu spalam niste vase cand mi s-a parut ca e liniste. Imi invatasem lectia cum ca linistea nu-i aducatoare de bine. Mi-am sters mainile si am pornit spre living. Eram la mijlocul holului cand copilului meu ii dadea pervazul branci. Eram la linia orizontului dintre gresia din hol si parchetul din living cand copilul meu a muscat din masa. Si da, am fost langa el cand era jos. Dar ajunsesem o clipa mai tarziu.
L-am ridicat mic, cum imi pare mie si-acum dupa atatia ani, si i-am zarit buzele tumefiate, sangele siroind din nas si din gura. Dintii se scaldau in zeama de-un rosu intens, el tipa si urla si se zbatea si cauta alinare si eu nu aveam cum sa-l ajut caci eu trebuia sa verific daca mai are dinti, daca sunt tot acolo, daca limba mai e intreaga, daca mai stie cum il cheama si cati ani are, daca imi poate urmari degetele cu privirea… L-am implorat cu vorbe si imbratisari sa nu mai planga si sa ma lase sa-l spal de raul rosu-arzator care tasnea parca fara oprire…
A plans mult, a suferit enorm, insa a iesit invingator. Buzele mai au zile de recuperare, dar in rest sunt toate acolo. Spaima a mai durat si ea pret de cateva ore, in care a mai tresarit in brate. Apoi, si-a reluat jocul, ca si cum totul fusese visare.
…eu ma intreb si acum unde eram, desi stiu raspunsul. Si-as fi vrut sa nu ma ierte de-ndata ce i-am cerut iertare ca n-am fost langa el. Eu nu stiu cand ma voi ierta.