Nu cred ca se numeste regret.Dar adie cu pareri de rau, cu nuante de uitare si un strop de dorinta sa te mai poti intoarce. Macar o clipa, intr-o clipa anume. Oricare e buna.
Nu stiu cand am ajuns aici. Am clipit de 4 ori si s-au dus 4 ani. In ei s-au strans lacrimi si nopti si zile multe, si zambete si fericire, sinceritate si toata iubirea. Dar tot nu stiu exact cum sa o cantaresc, masor sau definesc. Pana la stelele si luna din poveste, e prea putin. Si chiar daca si inapoi, tot nu ajunge. Nici infinit nu e destul, caci si asta e tot un cuvant. Iar pentru iubirea aceea din tot ce esti si faci, gandesti si simti, nu exista definitie. Intreaba o mama cat isi iubeste copilul si vei vedea ca ezita o clipa. Nu pentru ca nu l-ar iubi, ci pentru ca incearca sa gaseasca un cuvant care sa cuprinda necuprinsul.
Si totusi… Unde s-au dus scancetele de “ma bucur sa te cunosc, mami”? De “ma doare burtica”? De “ia-ma in brate?” Unde ti-s falangele mici ce-mi cuprindeau cu greu jumatate din buricele degetelor? Genunchii pufosi? Urmele de saliva de pe parchet, cand incepusei sa descoperi lumea, in plina eruptie dentara? Zambetul stirb, perfect? Ganguritul din noapte? Mirosul tau de lapte vanilat? Unde ti-s, copile, zulufii cu care imi gadilai visele?
Nu-mi pare rau ca-ti stergi adesea obrazul dupa ce te pup. Mi-au ramas noptile in care pot face asta nestingherita si speranta ca-ti vor patrunde prin piele, pana la suflet, sa simti cat te iubesc. Nu-mi pare rau ca nu-mi mai stai prea mult in brate, ai totusi spre 20 de kilograme, dar, recunosc, ma bucur mult ca ma rogi sa te port cand te simti speriat sau proaspat trezit din somn si uiti ca esti mare si te lipesti bebeluseste in semiluna gatului si poposesti acolo greu si cald si moale si al meu tot. Nici ca nu ma lasi sa te tin mereu te mana, in fond, trebuie sa ma obisnuiesc cu nevoia ta de independenta. Nici ca spui ca pe Sophie o iubesi cel mai mult, caci pe mine ma stii de-o viata.
Nu, nu e regret. E nostalgie. Si speranta.