Decizii, decizii, decizii…

E greu sa decizi cand sa aduci pe lume un copil. Nu cred ca cineva se simte vreodata suficient de pregatit, de asezat la locul lui, de realizat material, de capabil sa bifeze pe lista-i imaginara cele necesare, vezi Doamne,  cresterii unui copil. Da-ti-mi voie sa va spun ca daca asteptati acest moment, sunteti tampiti. Acel moment nu exista si nu va exista vreodata. Ma visam si eu, ca toate fetele, cu toate asezate frumos pana venirea acelui moment cu ochi. Ma visam printesa (ca asa zicea mama ca sunt:)), imbracata in alb, pura ca neaua din Bucuresti :), la casa mea, cu sotul meu, cu cainele si banutii la saltea.

Si iata-ma-ntr-o garsoniera mica, cu caine ce-i drept, si motan ca sa stim o treaba, fara sa fi fost printesa, sa fi spus da, impreuna cu un baiat, demn de luat in seama si de mana in public, fara bani adunati, cel putin nu mai multi decat pana la urmatorul concediu, fara planuri de genul noi, in viitor. Eram doi, pierduti undeva intr-un Bucuresti, pusi unul langa altul dintr-o ironie destul de amuzanta a vietii, traind ca orice alt cuplu, ba la un film, la o mare, la un munte, un joc de carti sau o cina romantica.

…si stateam ca proasta cu plasticu-n mana, cu doua linii roz perfect conturate, asteptand sa dispara una, sau macar sa mai apara doua, sau sa se intample dracului ceva ca mie tot nu-mi venea sa cred! Si cu gura usor intredeschisa, incercam sa articulez ceva, orice, cat sa-mi certifice faptul ca sunt, exist, nu visez si nu am vreun cosmar. Atunci a aparut Tibi, cu caine cu tot, care voia o carpa, sa stearga catelul pe picioarele-i pline de jeg de iarna, urland din hol ca sa vin. Eu sa ma duc. Eu care eram intr-o semipareza, cu fata cazuta, cu o bala ce dadea sa se prelinga, nestiind daca sa urlu de draci, de neputinta sau sa plang din disperarea care ma cuprinsese. Dar e venit el, intuind cumva ca planetele s-au alininiat dubios si urma sa inceapa un episod apocaliptic. Caci in momentul in care l-am vazut, un cazan cu smoala cred s-ar fi mulat mult mai bine pe el, si l-ar fi tolerat mult mai usor decat sa auda ceea ce aveam eu de zis. Am mentionat fiecare zeu si sfant si i-am coborit din cer de la A la Z si i-am bagat si scos pe unde nu au fost vreodata. Si nu am ratat vreun gat de mama, vreun mort sau vreun viu, vreun organ genital sau nu,  parte a corpului, nimic. Am facut combinatii nedemne de o femeie, sa nu mai spun de un om. Cred ca de i-as vorbi astfel unui rrom a carui principala preocupare ar fi mentionarea falusului, la cerere sau nu, s-ar inscrie la scoala sa aiba sens si pentru el sintaxele nou contruite de mine.

Asa am facut oameni buni… Insa Tibi a avut un antidot pentru fiecare jeg verbal articulat de mine. “Super tare”! Atat imi amintesc. Si ii mai vad si acum privirea aia de copil caruia i s-a spus ca Mos Craciun exista si ii va aduce cel mai frumos cadou, singurul de care se va putea bucura in fiecare clipa a existentei lui, de care nu se va plictisi nicicand. Si pe care il va iubi neconditionat.

…dar eu nu-l vroiam. Eu nu eram pregatita. Lista mea avea prea putine bife…