E ciudat cum functioneaza mintea unei mame. Am stiut mereu ca e diferita de a altora, neinteleasa cel mai adesea, blamata, plina de scenarii, samd. Insa nu am stiut cum e cea a unei mame disperate. Dar aveam sa aflu in aceasta dimineata.

Se facea ca ma aflam impreuna cu nazdravanul la etaj, pregatindu-ne pentru plimbarea de dimineata. Ca de obicei, eu in dressing, chituindu-mi fata, el in dormitor, facandu-si de lucru. La telefon o aveam pe buna prietena Andreea, mamica de Tudor, cu care complotam o petrecere de Haloween pentru pitici. Aud la un moment dat cum fi’miu inchide usa de la dressing, dar nu ma panichez, caci facem “bau” de cateva luni deja si totul a functionat mereu conform planului. Aud si un “clang”, dar era un zgomot strain mie si am ales sa nu-l bag in seama. Imi vad de ale mele linistita pana in momentul in care Horia incepe sa traga disperat de usa. Iar usa…nu se mai deschidea…

Vedeti voi, eu in fiecare usa am si o cheie. Cheie pe care nu am scos-o pentru ca, aveam eu impresia, ca nu se pricepe mesterica sa incuie/descuie. Astazi insa he achieved a new skill. Tot astazi a vrut sa testeze competenta nou dobandita. Si a testat-o pe nervii mei, pe sufletul meu, lasandu-ma in dulap practic. Eu aveam la dispozitie haine si make-up, el o casa intreaga. Cu scari, cabluri si muuulte chestii numai bune de tras pe el…

Fix in acel moment am simtit cum totul se naruie. Cum parca nu mai aveam aer sa respir si lumina sa vad. Imi auzeam inima cum bate dincolo de usa, in pieptul copilului despartit de mama, de o usa imposibil de urnit. Am apucat doar sa-i spun Andreei patania si am inchis. Norocul meu este ca in situatii de urgenta, eu sunt cat de cat ok. Ma tin cat de tare se poate. Dupa ce momentul se rezolva, devin insa o balega numai buna de luat cu lopata.

Mi-am amintit, in mod ciudat, ca citisem la un moment dat un articolas, care spunea printre altele ca panica e cel mai mare dusman al unei situatii limita. Ca orice s-ar intampla, chiar de copilul e cu capul spart sau cu piciorul rupt, e tare important sa nu te pierzi cu firea. Dar, mai ales, sa nu lasi nicio clipa copilul sa-ti simta disperarea. De aceea ii vorbeam cat se poate de bland si incercam sa par cat mai calma. Sigur, imi tremura vocea si ma napadeau valuri de lacrimi, dar nu, el, copilul, nu trebuia sa simta asta.

Ii spuneam “Hai puiule, deschide-i usa lui mami”, el hlizindu-se, de dincolo de usa “niiiu”, eu “Hoooria, hai la mami, deschide usa puiule”, el “Niu”. A functionat o vreme linistea si calmul insa, la un moment dat, copilul a vrut sa intre. Si nu a putut. Si a inceput, crescendo, sa ma strige “mama, mama, hai mama, haaaai”. Eu nu aveam insa cum. Si simteam cum ma scurg pe sub usa si Dumnezeule cat mi-as fi dorit sa pot face asta… Mi-am dat seama ca urmeaza sa planga si am incercat sa-l fac sa creada ca e totul o joaca. I-am spus ca facem “bau” si sa bata la usa sa vada daca e cineva acolo. (Mereu ne jucam asa, iar el statea mereu dincolo, in dormitor, fara sa doreasca sa deschida usa). Asa am mai castigat cateva secunde in care sa ma gandesc ce sa fac…

…eram asezata in genunchi, privind pe gaura cheii, zarind cateva fire de par ale piticului si uneori cate un ochisor cu care  ma privea. El cu amuzament, eu cu neputinta. Atunci mi-am dat seama ca ii zaresc, pe sub usa, degetele de la picioare. Si mi-a venit ideea de a-l determina sa mi-o dea, din moment ce deschisul usii de catre el era clar ca nu avea cum sa se intample. Si ii spuneam “mami, ii dai cheia lui mami? Hai mami, da-mi cheita sa mergem pa”. El “pa?”. “Da mami, mergem pa, la tatai si la nuna” (tatai= bunicul care-i face toate voile). Dar da-mi cheita mami, sa poata mama deschide usa”. El nu a mai spus “niu”, era clar ca ii captasem atentia, ca intelesese ca usa e inchisa si ca daca vrea sa plecam(ceea ce sigur dorea), cheia trebuia sa ajunga la mine. O  izbea in usa si incepuse sa dea semne de nervozitate ca nu reusea sa mi-o dea asa, prin ea. Am reusit sa-i ating insa un degetel de la picior cateva clipe mai tarziu, moment in care s-a prins cumva ca eu sunt jos. Am incercat cat am putut sa-mi trec buricele degetelor pe sub usa, sa-l fac atent ca salvarea vine de jos. Am luat apoi un dermatograf subtire, singurul care intra pe acolo, si i l-am dat lui. L-a amuzat suficient cat sa-l faca sa se aseze in fundulet. Si sa-mi vada buricele degetelor. A ras…

“Uite mami degetelele, imi dai puiule cheia sa mergem pa? Hai, da-i cheia lui mami”. Si a lasat cheia jos, perfect cat sa o pot trage cu degetul mic, pe sub usa. Nu am crezut niciodata ca o bucata de metal rece, sub forma de cheie, te poate face sa simti atata fericire.

Nu stiu cum ar fi trebuit sa reactionez. Stiu insa ca am imbatrnit cu 10 ani, ca m-am aflat la limita dintre ulcer gastric si infarct miocardic, ca Hitchcock e nimeni comparativ cu mine, in materie de scenarii de groaza. Mai stiu ca am experimentat cea mai dulce imbratisare. Ca m-am gandit sa sar pe geamul de la dressing si ca nu mi-ar fi pasat ca-mi rup eu gatul, ci ca nu as fi apucat sa spun nimanui ca e copilul in casa.

In concluzie, dragi mamici de pitici, posesoare de usi cu cheie, va sfatuiesc sa le scoateti si sa le  puneti acolo unde nimeni nu ajunge la ele, pentru ca va veni ziua in care piticul ce “nu poate” sa faca chestii, va va surprinde. Si poate nu va veti putea bucura ca a mai reusit sa faca ceva nou, pentru ca veti fi captive te miri pe unde.

Va pup! Ma duc sa-mi caut lopata sa ma adun 🙂