As fi vrut sa ma tin mai strans de gardul bunicilor atunci cand parintii m-au smuls din ghearele copilariei fara griji. Sa alerg mai mult spre sura de la mal, sa arunc spre cer mai multe brazde. Sa ascult mai multa muzica populara langa bunica ce impletea caltuni si framanta cozonaci. Sa-l fi lasat pe Ticu sa-mi impleteasca cozi mai des. Sa fac mai multe papusi din porumb. Sa ma duc la fantana de mai multe ori, sa-l astept pe George cu mai multa bucurie in suflet. Sa o urmaresc pe Mica cum se pierde catre sat, sa mai pot priponi niste pui de pisica. Sau sa dau slanina cainilor. Sa ii sparg capul de mai multe Onutei, sa dormim infinit mai multe nopti impreuna. Sa o trezesc sa vina cu mine la toaleta din fundul curtii cand gerul era naprasnic si noaptea cea mai neagra. Sa o las sa ma incalte. Sa imi manance biscuitii toti, sa ma impinga in fantana, sa plece la scoala si sa ma lase singura. Sa ne jucam in fan mai des, sa ascultam Madalina Manole, sa derulam casetele cu pixul. Sa nu avem curent, dar sa ne avem mereu una pe alta. Sa ne ‘adoarma’ Adi si sa ne trezeasca cu palme zdravene. Si sa mai vrem. Sa punem pariu ca pot sari din sop, de la mai bine de 3 metri. Si, ramasa fara aer si plamanii comprimati, sa le zic ‘vedeti ca pot’?!
…sa fi avut mai multa incredere ca pot. Ca merit. Ca pot fi altfel decat comuna. Ca nu doar eu trebuie sa lupt pentru oameni, ca si ei trebuie sa lupte. Si sa ma intalnesc la mijloc cu cei ce nu s-ar fi dat batuti. Asa as fi stiut cine sunt aceia care merita cu adevarat. Sa nu fi investit atata timp, atatea emotii, atatea vise in oameni ce nu mi-au apartinut nicicand. Sa-i fi cunoscut pe cei din urma cel dintai. Si sa-i fi alipit pe ei mie, sa ma vindec cu ei, sa le vorbesc si sa ma inteleaga. Sa nu fie zi in care sa nu vorbim. Sa iesim mai des, sa ne spunem printre nimicuri, totul. Sa le multumesc mai des.
…to be continued