Amortita.
Precum pamantul sub zapada… Asa ma simt, acum. A nins cand ai plecat… sa doara mai putin. Sa ne orbeasca lumina… Sa ne obisnuim, treptat, sa nu te mai vedem. Nicicand. Niciunul. Sa te pierdem prin fumul ce iesea anost din fiecare horn… al fiecarei case. Sufocant si gros, negru si toxic… Il inhalam si ne amagim ca asa a fost sa fie. Precum lemnul, si viata arde.
Satul’i amortit si el… Rasfirate pe cate-un varf, casele si-au trimis batranii sa te duca pe ultimul drum. Copiii le-au plecat demult. Povestea lor o stii prea bine.
…dealul nostru a ramas in loc. Isi duce cu greu amintirile zilelor cand ii purtai de grija, cand ii munceai pamanturile si-ti adunai copiii si nepotii toti, la joaca. Priveste, de sus, cum te poarta, pe umeri, oameni in putere… Prosoapele se leagana usor. Lacrimile cad, zapada se topeste. Durerea se simte. E vie.
Tu… mort.