Unde muntele saruta cerul, in varful unui deal, tinuta in brate de-o padure si-o Barsa, era casa mea. Prima pe care mi-o amintesc. Mirosea mereu a paine, a nuci si iarba proaspat cosita. Acolo, doi oameni au nascut 7 prunci. Si pruncii, cand le-a venit timpul, le-au adus altii. Sa-I creasca la fel de falnici, milosi si cu frica de Dumnezeu. Aveam sa fiu prima dintre acestia. De aceea, nu pot spune ca am matusi multe ci, mai degraba, surori si frati. De cea mai mica ma despart nici doi ani. Ea e Oana mea. Noi, mereu am fost Oanda. Asa ne striga bunica. Ca eram vesnic legate. Faceam si bune si rele, impreuna. De aceea nu avea sens sa ne zica nici Oana si nici Anda. Noi eram Oanda. Pana si bataia o primeam, la comun.
De urmatorul unchio-frate ma despart vreo 3 ani. Il strigam “Adi, ba”… ca asa i se adresau toti. Adi,ba, ne adormea. Adi,ba, ne punea sa furam cartile de joc, sa avem ce face in timp ce pazeam vietatile domestice. Era mare pacat sa joci carti. Asa ne zicea bunica. Dar noi tot jucam, cand reuseam sa le scoatem din casa. Ma trimiteau pe mine, ca ma mai pasuia bunica cu altoitul. Oricum, era o loterie. Nu stiai exact cand iti spune “tu, da’ ce boala ai in buzunar?”. Aici era clar ca ti-o furi. Am apreciat mereu la ea ca nu ma batea doar pe mine. Nici ceilalti doi nu scapau. Bine, si eu ziceam ca ei m-au pus… Cine stie, poate nu mi-o luam eu. Sigur, asta niciodata nu s-a intamplat. Dar nu pot spune ca nu am incercat 🙂
George e ceva mai mare. El era ‘adultul’. Mi-l amintesc in armata, atunci cand rontaiam la lemnul de la patut. Venea imbracat in camuflaj si ma fascina. Glumea mult si ma lua cu el la fotbal, cand mai crescusem putin. Ma punea insa sa stau in poarta si ma calca des pe maini. Dar nu ma suparm, eram prea fericita ca ma lua. Mult timp ma aseza in patut si imi zicea sa dorm. Ei mergeau toti, in muche, la fotbal. Io, Adi,ba. Dar Adi, ba, fotbal. La fel si Oana. Bunica’mea, la biserica. Eventual, adormeam. De aia, cand am ajuns si eu, cu ei, nu era cazul sa ma plang de calcatul pe maini. Nu, in niciun caz.
Gina e zana din povestea mea. Ea mereu era buna. Ne descurca pletele pana la solduri, ne facea salata boeuf si ne invatase sa fugim. Adicatelea, pana la ea, noi stateam pe niste pietre cand ne zicea bunica’mea, mereu indreptatita, “stati, ca acum va bat”. Si stateam cat se ducea ea sa faca rost de o nuia, vreun furtunas subtire si verde, vreo carpa uda. Ceva gasea bunica. Cat cauta, noi ne asezam frumusel si o asteptam cuminti. Apoi ne batea si ne vedeam de treaba. Gina ne-a zis ca putem fugi. Tot cam pe atunci s-a terminat cu bataia voluntara. Apoi, draga de bunica-mea, trebuia sa isi aleaga momentele. Si colturile, ca batatura era mare. Si aveam viteza, nu gluma.
Mari era ‘sirena’ 🙂 Mi-o amintesc vesnic nemultumita. Ba ca avem mucii in gura, ba ca suntem murdari, ba ca nu maturasem naiba stie ce covor. Cert e ca mereeeeeeu avea ceva de zis. Pe o tonalitate inalta. De Mari imi era frica. Nu stiu de ce, dar stiu ca maturam covorul ala de-l lua naiba. Si stergeam si geamurile. Si incercam sa nu ma murdaresc prea tare, cat statea in deal 🙂 Mucii tot pe dosul manecii mi’i stergeam, insa. M-a cucerit ireversibil cand a venit, de un Craciun, cu bomboane de pom. Pentru ca erau primele bomboane de pom din viata mea. Apoi a devenit un soi de creatura mistica, adulata, aducatoare de dulciuri. 🙂
Nelu este cel mai mare. Mutat la Orastie, candva, il intalneam doar de Craciun. Vorbea molcom si cald. Tot ce spunea, suna ca un basm, ca un pansament pentru suflet. Nu aveai cum sa te superi pe el. Eu nu am putut.
Numaratoarea e buna, ei sunt 7. Doar ca unu-I mama, iar despre ea mi-e imposibil sa scriu. Acum.
Ei sunt toti, ai mei. Tot ce sunt eu, sunt si datorita lor.
…si sunt doar primii. Pentru ca…
Oamenii cresc
si pleaca
…dar nu uita.