E ciudat cum functioneaza mintea unei mame. Am stiut mereu ca e diferita de a altora, neinteleasa cel mai adesea, blamata, plina de scenarii, samd. Insa nu am stiut cum e cea a unei mame disperate. Dar aveam sa aflu in aceasta dimineata. Se facea ca ma aflam impreuna cu nazdravanul la etaj, pregatindu-ne pentru plimbarea de dimineata. Ca de obicei, eu in dressing, chituindu-mi fata, el in dormitor, facandu-si de lucru. La telefon o aveam pe buna prietena Andreea, mamica de Tudor, cu care complotam o petrecere de Haloween pentru pitici. Aud la un moment dat cum fi’miu inchide...

Nu stiu sa ma fi incadrat vreodata intr-un anumit tipar. Mereu au fost fost copiii buni, copiii rai, saraci sau avuti, de la bloc sau de la tara, urati sau frumosi…si eu. Undeva la mijloc, intre toate acestea, cumva, incercam sa ma identific. O vreme i-am lasat pe ceilalti sa-mi spuna cum vor si sa creada ce vor, iar eu culegeam cumva informatia si incercam sa raman acolo, in concluzia lor, trasa adesea prea devreme. Pentru bunici am fost copilul lor, caci au avut grija sa ma creasca de mica pana cand a batut scoala la usa. Intr-un sat uitat...