Intre doi munti de zapada si un copil ce doarme lin, ma regasesc in fata televizorului cautand ceva, altceva decat Bianca sau alte eterne cancanuri promovate agresiv. Tot ce gasesc insa este multa tristete. Batrani in sate uitate si asa de lume, ingropate sub nameti, cautati de nimeni, isi impart ultimul colt de paine uscata cu necuvantatoare ce le tin de urat in bezna si de cald, in lipsa de caldura. Ei nu mai au nimic. Nici macar o farama de speranta. De ani buni, zapada ii ingroapa de vii. De ani buni, copacii care odata tineau piept zapezii, au pierit. La fel si tinerii din sat ce le mai dadeau o mana de ajutor. Au ramas cu neputinta si dorinta arzatoare de-a muri. Cred in Dumnezeu, caci nu mai au in cine sa creada si se roaga Lui sa-i ia. Stiu in sufletul lor ca numai moartea ii mai poate salva. Uneori le mai bate la usa vreun reporter in cautare de senzational. Imbracat bine, satul si in putere, ii intreaba cum se simt. Frigul insa le-a amortit trupul firav, nu mai au cuvinte. Au lacrimi multe insa pe care incearca demn, sa le ascunda. Primesc ulei, zahar si faina, dar nu-i intreaba nimeni daca mai au butelie. Uneori primesc si paine pe care o-ndoaie cu zapada sa-si ostoiasca si setea. Reporterul pleaca, ei raman acolo sub zapada. In fiecare an, la fel…
…desi greu incercati de soarta, nu tipa, nu injura, nu acuza. Remarcam zilele trecute, intr-un interviu luat unuia dintre salvatorii din Apuseni, felul in care vorbea. Om simplu, needucat ar spune multi, “domnea” autoritatile pe tot parcursul relatarii: “domnii voiau sa stie/domnii au vrut sa afle”. “Domnii” aceia care au lasat doi oameni sa moara. Care si-au dat cu stangu-n dreptul, care au plimbat foi intre departamente, care au transmis informatii vitale dupa pauza lor de cafea. Aceia nu merita acest gen de apelative. Pentru ei nu s-au inventat cuvinte si nici injurii. Si totusi, omul acela simplu, inca dadea dovada de respect.
…si cand te gandesti ca cei care au cat de cat cele necesare, nu au fix esentialul. Respectul. Educatia. Bunul simt. Copiii mai degraba injura inainte de a invata sa vorbeasca corect, adolescentii cauta vicii pentru a supravietui, devin adultii lipsiti de rabdare si tact, mor inainte de vreme tocmai pentru proastele alegeri facute de-a lungul vietii. Iar aceia de-i numim batrani mor in azile. Sau sub zapada. Singuri.
Undeva pe drum ne-am pierdut pe noi, ne-am ingropat visele si identitatile reale si am numit-o, generic, viata.
In orice carte de parenting scrie la 2 randuri despre cum trebuie sa-ti cresti copilul in spiritul libertatii, fara restrictii, fara a sti ce-i aia rusine. Rusinea asta e un termen rau, care, folosit la adresa progeniturii, il va traumatiza pe viata. De aia ma uit in parc cum copiii alearga de bezmetici, urmati cu greu de parinti sau bunici, care imping si bruscheaza alti copii, care stiu mai multe injuraturi decat stiu eu, care nu stiu ce inseamna “nu” sau “nu ai voie”. Pai cum sa stie daca parintele sta impasibil pe banca, satul si el de efectele educatei “la liber”. Nu sunt adepta vesnicului “nu” sau “sa-ti fie rusine” dar uneori ele sunt necesare. Pentru ca ei, copiii astia, lipsiti sau nu de rusine, imi vor aduce mie paine si zahar si ma vor scoate de sub zapada. Sau nu.
In mod evident e mai simplu sa stai pe banca. E greu sa plantezi copaci, sa pui paravanturi si sa anunti la timp ca un avion a picat. E simplu sa constati decese. E imposibil sa readuci oameni la viata.
Corect! Din pacate!