Despre prima zi de gradinita

noaptea

Alba. Lunga si sufocata de sute de mii de ganduri si intrebari. Ii va placea? Se va acomoda? Cum se vor purta cu el? Va plange? …nu, parea incantat de ideea de gradinita, imi raspundeam. Isi va face prieteni? Vor intelege oare limbajul lui, neinteles de multi, dar atat de comun noua? Va manca? …ce bine ca l-am inscris la programul scurt, ma felicitam, la gandul ca va veni si momentul acela in care vom sta despartiti nepermis de mult timp. Oare cum il voi trezi maine dimineata? Cred ca va fi tare morocanos…

ora 6:00

Se trezeste singur. Ii simt ochii cum ma fixeaza de dupa marginea patutului. Ma ridic. Imi zambeste. Doamne cat il iubesc! Mami, ninitza, hai (mami, hai la gradinita). Stai mami ca e tare devreme, nu vrei sa mai dormi? Nu, raspunde entuziasmat ca a venit marea prima zi de gradinita,  despre care i-am tot povestit. Il iau in brate si mi-l tin putin cu capul pe umar. O clipa mai mult. Si inca una. Nu, trebuie sa fiu puternica.

ora 7:45

Emotii.  Plecam. Ghem in stomac. Bocanc pe gat. Tremur nefiresc pe care nu-l pot stapani. Nu, trebuie sa fiu puternica.

ora 8:00

Parcam. Ii surprind ochii mari privind catre poarta verde. Mai cere o clipa de stat in masina. Iti dau o viata, dragul meu. Oricat ai tu nevoie.  Coborim. Intram pe taramul necunoscut al gradinitei. Ma tine strans de mana. Mai stans ca niciodata. Simt ca nu mai pot respira. Stansoarea lui imi da insa curaj. Mie. Il iubesc. Ne intampina asistenta, facem cunostinta, ne schimbam. Copii tot vin, el ma tine de mana. Mergem intr-o sala de clasa.  Copiii se joaca. Imi da drumul la mana si se duce catre un dulapior, impins de curiozitate. Nu mai am aer, ma sufoc. Nu-mi da drumul copile, nu sunt pregatita! Nu, trebuie sa fiu puternica. II zambesc, il felicit. Imi vine sa fug sa mi-l intorc din drumul lui in aceasta noua etapa. Dau sa plec. Plange.

Iubitul meu, sufletul meu, mami e aici. O sa fie toata viata. O sa fiu prezenta copile cand ai nevoie, chiar de nu ma vezi si nu ma auzi. Voi fi prezenta cu sau fara dorinta ta. Fara incetare. Il iau in brate. Isi innoada mainile in jurul gatului. Bijuterii nepretuite sunt copile  mainile tale, la gatul meu. Il indemn sa se joace cu copiii, scormonesc dupa jucarii. Stransoarea ramane la fel de puternica. Nu vrea.

Mergem in curte, la locul de joaca. Pleaca. Dau sa ma bucur, dar simt nodul acela neplans. Nu, trebuie sa fiu puternica. Educatoarea ii intra in joc, socializeaza. Rade. Plecam.

Ne ascundem dupa o masina. Eu si jumatatea mea mai buna. Discutam. Nu stiu despre ce. Plecam pe drumuri separate. El spre birou, eu spre casa.
Pornesc motorul. Lacrimile pornesc si ele. Conduc incet si ma tot intreb cand au trecut anii astia. Cand a crescut? De ce atat de repede?

Nu mai trebuie sa fiu puternica.

ora 10:00

Suna telefonul. E educatoarea. Horia e ok, nu a mai plans deloc, a mancat, se joaca,  nu va faceti griji. Il iubesc!

ora 10:30

Ma duc sa-l iau, pentru ca asa am hotarit impreuna cu Tibi. Ma vede. Ma ia de mana. Ii vad lacrimile din ochi. E puternic insa, nu le da frau. Cere  in brate, la masina. Face cu mana in semn de la revedere. Il intreb daca i-a placut si daca ne mai intoarcem. Afirmativ. Suntem puternici!

Iti multumesc copile ca esti bun si bland, cald si frumos, ca ma iubesti si ca ma lasi sa te iubesc la randu-mi, ca esti curajos, dar mai ales ca m-ai ales pe mine sa-ti fiu mama. Iti doresc ca aceasta noua etapa sa te faca, in primul rand, fericit.